Despre weekenduri petrecute în clinică, oboseală și motivul pentru care, uneori, toate acestea merită
O fotografie cât o mie de cuvinte
Este o poză făcută ieri. Duminică.
De mult timp îmi propun că ar trebui să reușesc să termin programul în weekend în jurul prânzului.
De fiecare dată îmi fac același plan.
Și, de fiecare dată, apare ceva.
O urgență. Un pacient trimis de un coleg. Un telefon: „Domnule doctor, vă implor…”. Încă un caz. Încă o familie care speră că își poate salva pufosul.
Weekendurile care se termină, aproape întotdeauna, seara
Nu cred că în ultimii douăzeci de ani am avut prea multe sâmbete sau duminici în care să plec din clinică înainte de ora 17.
De cele mai multe ori mă prinde seara, iar uneori nici nu-mi dau seama când a trecut ziua.
Și totuși… există momente ca acesta.
Trei suflete minunate, fiecare cu personalitatea lui, fiecare venind cu încredere, fără să știe câtă responsabilitate pune pe umerii noștri.
Și, pentru câteva secunde, te oprești
Te oprești pentru câteva secunde, faci o fotografie și realizezi că, deși ești obosit, zâmbești.
Pentru că acesta este motivul pentru care merită toate weekendurile petrecute în clinică.
Nu pentru orele multe. Nu pentru sacrificii. Ci pentru privilegiul de a avea grijă de astfel de pufoși și pentru bucuria și iubirea pe care ți le oferă fără să ceară nimic în schimb.
La sfârșitul unei zile lungi
La sfârșitul unei zile lungi, oboseala trece.
Dar imaginea unor ochi care te privesc cu încredere și sentimentul că ai reușit să ajuți încă un suflețel rămân.
Și atunci îți spui că, până la urmă, poate că unele duminici chiar merită să fie petrecute așa.
Uneori, o singură fotografie reușește să spună mai bine decât o mie de cuvinte de ce alegem să fim aici.